Cânta poetul

Cânta poetul, tot ce mişcă
făcând abstracţie de putregai.
Din raiul său mai trimitea semnale,
spre mult râvnitul vostru rai,
aripi de gând şi lacrimi de cuvânt.

Dar cine să-l audă!
Pământenii cu antifoane în urechi,
gângănii în virtutea inerţiei,
sfâşie clipe în perechi
şi-nalţă ode bucuriei.

In lumea lui tot stând de veghe,
la zborul scund al clipei lor,
El, demiurgul tot mai crede
că întrupându-se în DOR
îşi va găsi la ei, pereche. 

Şi dând cuiva nemărginirea,
din ochii-albaşti-ai vieţii sale,
să facă pact cu omenirea
şi s-o îmbrace-n lucii zale,
armuri care păzesc iubirea.

Se coborî la ei, ferice
cu-alai de cântece măiastre.
Atâţia îngeri îl urmară
dar o pierdu pe-Euridice,
iubita lui verde-albastră,
trudită şi plăpândă ţară.