Copacul

Copacul, fără un cuvânt, cu ramurile duse-n vânt
Veghea în zori ferestra mea dar nicio frunză nu avea!  

Şi în tristeţea lui solemnă vedeam statura-aceea demnă
A celui ce, de vânt bătut, s-a dăruit fără-un cuvânt!  

Şi drept, aşa cum eu îl ştiu, în faţa timpului pustiu
Ce-n toamnă totul i-a luat, îl simt puternic, brav bărbat!  

Nu plânge doar se leagănă şi dorul şi-l tăragănă,
Chemând la el, podoaba-i iară să-l împresoare-n primăvară.  

Şi-n ochiul de ferestră-albastră, oglinda de la casa noastră,
Deşi e gol, neputincios se vede-un verde Făt-Frumos.