Aud cum urcă în mine, o doină.
Vreau să prind trilul silabei rănite
şi devin o rană, un cântec spre cer.
Sărut smerită mâna albită de zăpezile sufletului.
Mă doare doina zăpezii sufletului tău,
cum doare petala macului smulsă de vântul hain.
Şi rog înaltele izvoare safire
să păzească liniştea sufletului însetat de iubire,
stând de strajă mereu la poarta inimii tale!
Te bucură, de roua iubirii divine,
lăsată sub bolta de inimi senine!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu