Zvon de iarnă

S-a-ntristat deodată toamna şi-a venit vântul prin crengi
Spulberând la întâmplare toate frunzele slăbite.
S-a ascuns deodată, prinţul după nori şi a lăsat-o,
Vântului, s-o ameţească în tristeţi învârtejite.

S-a zvonit că mâine-n zori, sora-şi cheamă-n ajutor,
Ca să-şi cearnă fulguirea în covor după covor.
Simt că peste-acestea toate, vară, toamnă, primăvară,
Soarele, din raza-i sfântă, doar dreptate va împarte.

Dându-i iernii cât doreşte, primăverii ce-a visat,
Verii, dragostea lui toată, toamnei, rodul cel bogat.