O iubire spulberată

O floare

de păpădie

s-a deschis de dimineaţă
când voios soarele-adie 
şi o mângâie 

pe viaţă.

Şi pe câmpul înverzit,

multă vreme-a strălucit,
dorindu-şi mereu să stea

numai

în lumina sa!
Dar, pe cer s-au adunat

norii care-au speriat
bănuţul ei aurit.

Chiar şi vântul a venit
din senin,

fără de veste

şi-a făcut-o de poveste,
spulberând-o-n patru zări,

peste alte şapte mări.
Pufuleţ de păpădie,

tu ce zbori

din loc în loc,
cine soarta să ţi-o ştie

şi cine-i al tău noroc?
Cine te va prinde

oare

să te-ascundă-n al lui sân?
O fi un om bun

sau poate,

unul rău, chiar şi hapsân?

Primăvară la cincizeci de ani

Primăvara asta
mă găseşte iară,
cu privirea-n flori
culegând parfum,
sufletul umplându-mi
a cincizecea oară
de mireasma vieţii
presărată-n drum.
Primăvara asta
mă îmbrăţişează,
tot cu braţe pline
de înduioşare.
Îmi pătrunde-n suflet
a iubirii rază
şi mă tot dezmiardă,
dulce legănare.
Primăvara asta,
daruri iar îmi face,
cercei de cireşe,
inimi de căpşuni.
Vişina amară,
în palme mi-o coace
doar învăluind-o
cu ochii ei buni.
Din verdeaţa clipei
îmi croieşte iară
rochie aleasă
pentru balul ei.
Păpădii în poale
razele-mi brodează.
Primăvara asta
poţi să-mi ceri ce vrei!
Sunt aşa bogată,
fără să am bani
doar cu masa plină
de alese fructe
şi-s aşa frumoasă,
la cincizeci de ani
cu obraji-bujori
şi cu vise multe!

Eu sunt fericirea mea

Eu sunt

o fiinţă-ntreagă,

jumătatea nimănui!
Viaţa mea

îmi este dragă,

nu dau seamă orişicui!
Soarele întreg

e-al meu,

mă-ncălzeşte-ntotdeuna
şi cu raza-i jucăuşă,

noaptea-mi luminează, 
luna!
Cerul,

visul şi pământul,

nu-mi mai fură din păreri,
nu-mi mai întoarce,

cuvântul,

jumătatea de mai ieri!
Îmi iubesc singurătatea,

încărcată de frumos
şi ridic, din ea,

cetatea unui suflet maiestuos!

Călătorul

Mi-aş fi dorit

să fi rămas cu mine
şi timpul

să fi stat în loc
dar tu călătoreşti mereu,

iubite,
în căutare de noroc!
Mi-ar fi plăcut,

să-ntâmpin primăvara,

la pieptul tău privind semeţ
dar te-ai pierdut

iubitule, în iarnă
şi asta,

 niciodată, n-o să-ţi iert!

Mărturisire

Ce drag îmi este chipul tău,

şuviţa

ce-ţi cade pe frunte
şi ochii tăi ce caută mereu,

alţi ochi strălucitori de ciute!
Guriţa ta,

nesăţios privesc

şi rodiile-i le-aş muşca.

La pieptul tău m-aş încălzi

şi lin izvor

mi-ar susura!
Dând tonul dragostei

profunde,

pe valuri de amor plutind
ne-am preschimba voios în unde

şi-apoi ne-am regăsi,

iubind.

Amintiri din viitor

Pe drum,
viitorul m-a primit
în braţele sale.

Bucuria întâlnirii
înflorea

pretutindeni
nuferii.
Poveştile tale
cu iz de mânăstire
linişteau

bătăile inimii.
A urmat

sărutul pecete,
dulce izvor,

aprigă sete.
Însuşi Dumnezeu
ne-a mângâiat

creştetul
a mulţumire.

Vis de-o noapte

M-a surprins în noapte,

luna
lunecând

spre poarta ta.
Îmi făcea cu-n ochi,

nebuna
şi spre tine

mă-ndemna!
Îmi spunea, dintr-o privire
(şi-nclinată sunt

s-o cred,)
că m-aşteaptă-a ta iubire.
Timp nu este, să mai pierd!
Şi ascunsă-n pelerină,
de priviri mai indiscrete,
spre iubirea ta divină
vin,

purtând luna în plete!
Mă ascund la pieptul tău,
viu popas şi dor aprins
să mă legeni dragul meu,
vis de-o noapte,

tandru vis!

Copacul

Copacul,

fără un cuvânt,

cu ramurile duse-n vânt
veghea în zori

ferestra mea

dar nicio frunză nu avea!
Şi în tristeţea lui solemnă

vedeam statura-aceea demnă
a celui ce,

de vânt bătut,

s-a dăruit fără-un cuvânt!
Şi drept,

aşa cum eu îl ştiu,

în faţa timpului pustiu
ce-n toamnă totul i-a luat,

îl simt puternic, brav bărbat!
Nu plânge

doar se leagănă

şi dorul şi-l tăragănă,
chemând la el,

podoaba-i iară

să-l împresoare-n

primăvară.
Şi-n ochiul de fereastră-albastră,

oglinda

de la casa noastră,
deşi e gol,

neputincios

se vede verde, Făt-Frumos.

Tablou de toamnă

S-a stârnit afară

vântul

şi am căutat

cuvântul
printre ramuri

scrijelite

şi frunze

îngălbenite.
S-a stârnit apoi

o ploaie,

păsările alungând
din copacul ce se-ndoaie

de tristeţe, la pământ.
Printre picurii

de ploaie,

care repezi se abat
toamna-mi pare-o ghionoaie

alungată din palat.
Răzvrătită şi geloasă

tună, 
fulgeră de zor
pe o soră luminoasă

care doarme, somn uşor!

O iubire spulberată

O floare

de păpădie

s-a deschis de dimineaţă
când voios soarele-adie,

mângâindu-o

pe viaţă.

Şi pe câmpul înverzit,

multă vreme-a strălucit,
dorindu-şi mereu să stea

numai

în lumina sa!
Dar, pe cer s-au adunat

norii care-au speriat
bănuţul ei aurit.

Chiar şi vântul a venit
din senin,

fără de veste

şi-a făcut-o de poveste,
spulberând-o-n patru zări,

peste alte şapte mări.
Pufuleţ de păpădie,

tu ce zbori

din loc în loc,
cine soarta să ţi-o ştie

şi cine-i al tău noroc?
Cine te va prinde

oare

să te-ascundă-n al lui sân?
O fi un om bun

sau poate,

unul rău, chiar şi hapsân?

Dorinţe magice

Azi sunt mândră Crăciuniţă,
Mi-am pus roşie rochiţă!
Cu desaga încărcată
Stau cuminte lângă vatră!

Vino, pe genunchii mei!
Port cu mine tot ce vrei!
Meriţi tot ce e mai bun!
Mi-a spus mie, Moş Crăciun!

Am adus în piept, iubire
Şi în ochi numai sclipire
De noroc şi bucurie,
Ani să-ţi bucuri şi o mie!

Am în mâini doar mângâiere!
În glas am lapte şi miere!
Ţi le dau cu bunătate.
Tu, primeşte-le pe toate!

Port în suflet dezmierdări,
Şi pe buze, sărutări.
Noaptea magică ne fie
Pentru suflet, armonie!

Noapte de sânziene

Ce mi-ai adormit voinice,

la umbra paltinilor, în ţinutul ielelor,

locul sânzienelor?
Zână, tu nu-mi face rău!

Mie-mi place dansul tău!
Ochişorii-ţi de turcoaz

mă vor scoate

din necaz!
Învoieşte-te,

de-ai vrea Zâna mea,

frumoasa mea, să stau în privirea ta

ca să-ţi pot cânta doina!

Cenuşăreasa

Eu sunt cenuşăreasa cea trudită. 

 O zână m-a-nţeles, m-a ajutat
Şi-acum, în rochia de bal, gătită
Mă-nfiinţez cuminte la palat.

În jur sunt prinţi şi sunt prinţese
Ce se-nvârtesc în cercuri mari de viaţă.
În pieptul meu o vrajă parcă ţese
Iubirea pentru cel ce-mi stă în faţă.

Dintr-o privire, el îmi cere mâna
Şi eu mă văd alunecând uşor
Spre cel pe care-l vreau pe totdeauna
Şi pentru care simt teribil dor.

Plutim, dansând pe roze, prima dată!
Cuvintele vrăjite ne-mpresoară
  Şi simt cum ochii-mi verzi îmi cată
Şi sufletul începe să mă doară.

Alerg să mă ascund de el, pe dată
Într-un poem de dragoste târzie.
Cuminte, iubitoare şi retrasă
Cu-al meu pantof îl mai aştept să vie!

Aşteptarea

Se-ntunecă zarea toamnei târzii
Şi-aleargă ploaia pe-alei, după frunze.

La masă eu scriu şi-i dedic poezii
Şi toamnei şi ploii, iubitele-mi muze! 
 
Îmi iau mai apoi pelerina şi plec
Prin vaietul ploii şi-n ropot, târziu.
Undeva, într-o gară vin să-te-aştept,
Liman şi speranţă, iubire să-ţi fiu! 
 
Fericită-s! Mă scald în aer curat
Şi-mi vine să zburd prin stropii reci!
Mă prind însă de braţul, ce mi l-ai dat
Şi-alunec cu tine pe albe poteci.

Priveşte, căminul ne-aşteaptă!
Intrăm zgribuliţi şi grăbiţi amândoi,
Privind cu regret de pe-o treaptă
La pomii grădinii rămaşi trişti şi goi. 
 
Un ceai aromat ne-ncălzeşte acum
Şi ochiii se caută privind duios
La omul acesta, venit de la drum,
Un tandru şi bun Făt-Frumos.

Grădinare, unde eşti?

E o arşiţă 
cumplită.

Grădinare unde eşti,

să-mi uzi dragostea-nflorită

şi să ţesem vii poveşti?

Doamne,

dă un strop de ploaie

sau trimite-mi grădinarul,

care toată ziua cântă,

să ridice stăvilarul!

Să-mi ude la rădăcină,

trandafirul meu 
curat!
Floarea dragostei-lumină

să-mi respire ne-ncetat!

Roua dragostei de viaţă

Eu te simt 
în raza blândă,

primăvară parfumată!
În dorinţa mea 
arzândă

te presimt ca niciodată,

când în zori, 
pe-o adiere,

calmă şi uşoară vii
  să creşti mugurii de miere,

pomilor şi printre vii.

Străluceşti 
şi porţi în plete

un noian de violete

Iar din galbene narcise

împleteşti noaptea la vise.

Eu te am în suflet, 
fată!

Tu, mereu îmi înfloreşti
floarea vieţii,

parfumată 
cu idile şi poveşti!

Un bujor-aprins 
zâmbeşte

unei dalbe lăcrămioare.

Faţa ta iar străluceşte,

lăcrimând 
de-atâta floare!

Roua dragostei 
de viaţă,

tot preface-n nestemate!

Şi mi-am dat cu ea pe faţă

să fiu primăvară-n toate!

Stropi de dragoste bălaie

Trec prin parc de dimineaţă şi soarelui iar zâmbesc
Şi-n acest miraj de viaţă, nu pot să nu zăbovesc!
Liliacul dă în floare şi-un castan se pregăteşte
Pentru-a florilor ninsoare.Pasul nu se mai grăbeşte!

După ploaia din ajun, toate strălucesc acum!
O ciupercă, albă toată, printre fire verzi înoată.
Prin mirosul de răşină, printre crengile de pin,
Veveriţe se strecoară uşurele ca un fulg!

Păpădia şi-a deschis iar bănuţul său aprins!
Vrăbiuţe gureşe ciugulesc un arbore.
Mierla cântă a-nviere şi a ,,bună revedere,,
  Iar sticletele, pe-o creangă jură că i-a picat dragă!

Stropi de rouă şi de ploaie, stropi de dragoste bălaie
Hrănesc firele de iarbă.Şi pe flori s-au prins în salbă.
Razele de dimineaţă ce se-aşează pe verdeaţă
Şi-o înalţă voiniceşte-n ochii celui ce iubeşte.

Iubita-floare

Sunt floarea,

iubita ale cărei petale le rupi, inconştient,

zicându-ţi: mă iubeşte, nu mă iubeşte,

mă iubeşte, nu mă iubeşte...

Şi zilele trec şi cu fiece petală pierdută,

mă întreb: mă iubeşte? nu mă iubeşte!

mă iubeşte? nu mă iubeşte...

Mă iubeeşte!

Pe altarul poeziei

Ai semănat cuvinte-flori,
Dumnezeiesc deschise-n zori
Şi-ndrăgostite doar de soare
Precum iubirea roditoare!
Din coşul inimii, 
fierbinte
Ai semănat 
mii de cuvinte,
divine muzici împletind
din lacrima pură de gând.
Prea-plinul lor l-ai revărsat
Peste un univers 
curat,
peste un suflet de iubită
de seva lor, îndrăgostită!
La templu a venit 
sfioasă,
aducând inima-i voioasă,
legată de-un cuvânt de jar,
să ardă-veci pe-al tău altar.

Clipă limpede

Ţine-mă, în braţe, 
soartă,

Mângâie-mi pe frunte, 
stele

Şi în ochii tăi, 
cu grijă,

Pune-mi, numai peruzele!

Înfloreşte-n piept 
iubirea,

Ce din faşă mi-ai promis,

Să îmi depăn 
fericirea

Pe aripa ei de vis!

Ţine-mă, în braţe, 
soartă,

Legănându-mi clipele

Să găsesc în ele, 
poartă,

Pentru drumul limpede!

Să nu mă-ntrebi!

Să nu mă-ntrebi, unde mi-e gândul

de-mi vezi privirea-n gol, pierdută!

Poate că-l mângâie aevea,

fiinţa ce îţi pare mută!

Să nu mă-ntrebi,

de ce tăcerea

mă însoţeşte pe-nserat!

Poate că îmi descopăr vrerea

din cântecul ce n-am cântat.

Să nu mă-ntrebi, nimic, acum,

când 
în răscruci se întretaie,

atâtea drumuri neştiute

şi inima mi-e vâlvătaie!

Arc peste timp

Aşteaptă-mă, visare-nălţătoare,
În vârf de munte, ca să te ajung
Să-mi dărui razele de soare.

Cu ele, lumea să-mi încing!

Cu râuri limpezi şi albastre,
Să mă-nfrăţesc în zori de zi
Şi tu să dai iubirii noastre
O şansă, pentru cât vom fi!

Fii, bucuria toamnei mele
Şi-n primăvară s-o prefaci!
Condu-mă iaraşi printre stele,
Fiinţa mea să o împaci!

Îţi dăruiesc, drept mulţumire,
Pentru credinţa neînfrântă,
Doar viaţa mea, a ei iubire
Să-ţi fie aripă şi tâmplă!

Puterea cuvântului scris

Pe când, pe tăbliţă scriam,
Scrijelind cu-n condei ascuţit
Mirată îmi descopeream
Numele ce mi-l port smerit.

Bătrâna ce mi-a pus în mâini,
Tăbliţa cu ramă de lemn
Mi-a dat toată dragostea sa
Şi cel mai cuminte îndemn.

Şi, parcă-mi dădea o icoană,
Un odor al său mult iubit.
Mi-a rămas în suflet, o mamă
Ce-o plânge azi, gândul cernit.

N-a prins să vadă-n-sfârşit,
Din mâna ce-odată-a condus
Pe-o mică tăbliţă de scris:
Omagiul, din suflet adus!

Răsărit

Zori de zi, zori de zi, în lumină reînvii

Visul adormit în seară, ridicând o pânză iară,

Picurând arsura razei peste începutul frazei!

Zori de zi, zori de zi, roua-ntinselor câmpii,

Luminiş scăldat în rouă, cale veche, cale nouă...

Pe pământul-labirint, fericirile mă mint

Şi mă-ntorc orice ar fi, tot la tine, zori de zi!

Noapte violetă

Flori de zâmbet dăruind din a soarelui paletă,
Ochii-n lacrimi mi-i surprind, aplecaţi spre-o violetă.
Mi-ai trimis-o pe-o clipire şi descopăr şi în plete
Dintr-un farmec de iubire, un noian de violete.

Ba, mai mult întreaga fire, violetă azi îmi pare.
Cum mă ştii, dintotdeauna, eu iubesc astă culoare.
Şi-ntr-o noapte violetă, învăluită-n violet
Am să-ţi vin în vis, cochetă, tiptil, tandru şi discret.

Dorul meu şi veşnicia

Dorul meu e călător

Şi s-adapă la izvor,

dorul meu!

Dorul meu-neastâmpărat

De iubire s-a-mbătat,

dorul meu!

Dacă-l vezi pe la fereşti

Spune-i, spune-i că-l primeşti,

dorul meu!

Visător, rătăcitor

Îl poţi toarce în fuior,

dorul meu!

Şi din firul meu de dor

Să ţeşi dragă un covor,

odorul meu!

Şi covorul meu de dor

Să-ţi poarte paşii uşor,

odorul meu!

Sus pe alburiul nor

Face casă dor cu dor,

odorul meu!

Dedicaţie

În cumpăna serilor-fântâni

pline ochi de nelinişti

voi legăna pentru tine şoapta dorului

nebun de atâta aşteptare.

Cheamă-mă, şi-ţi voi umple găleţile

cu picături de rouă

în fiecare dimineaţă!

Sinusoidă

Ne aflam în peşti

Şi ,,cât ai zice peşte,,
Norocul s-a dus pe fundul apei.
Totul a devenit atât de alunecos
Încât prefer să admir apa,

Vălurind trecutul.

Nimic nou sub soare

Iubitule,

nu s-a-ntâmplat nimic!
Nimic nu s-a-ntâmplat sub stele! 

Doar eu visam

un vis unic
cu ochi frumoşi de peruzele!

Iubitule,

nu s-a-ntâmplat nimic!
Timpul mi-e martor că demult

doar eu

mai plâng înăbuşit,
un curcubeu într-un tumult!

Iubitule,

nu s-a-ntâmplat nimic,

nimic nu s-a-ntâmplat cu noi!

Aceleaşi vise, aceeaşi sori,

aceleaşi tălpi, rănite zori...

Fir de lună

Noapte, noapte îmi dai 
şoapte, 
de iubire şi de dor,

sărutarea lui pe pleoape, 
dragostea 
ca un fuior

ce se toarce zi de zi 
în lumina soarelui

împletindu-se cu luna, în braţele 
cerului!

Noapte, noapte

îmi dai vise, 
pentru clipele ucise,

în zile de cumpene 
când tânjeam de dragoste

şi rugam păsările 
să mi-l ţină-n cântece,

cum lumina soarelui, viaţa pământului!

Aripi în lumină

Te-am căutat prin gânduri,

singuratic
dar tu erai prea sus,

mereu urcând.
Te-am căutat 
şi mi-au răspuns lunatic,
 îndepărtate aripi, fâlfâind.
Te-am căutat 
prin nopţi şi aspre zile
dar tu erai prea sus,

mereu urcând.
Te-am căutat 
în visul tău,

copile,
şi te-am găsit, 
iubirea, legănând!
Te-am căutat

prin timpuri efemere
dar tu erai prea sus,

mereu urcând.
Te-am căutat în licărul de stele
şi te-am găsit, 
fiinţa-mi luminând.

Dragoste de mai

Zâmbeşte soarele în bob de rouă

şi-un curcubeu se leagănă 
voios.

Pe florile înmiresmate

se odihneşte zborul cel duios.

Zâmbeşti şi tu

şi-n ochii-ţi verzi 
ce oglindesc natura 
zgomotoasă

poţi chiar şi liniştea

să-ţi pierzi,

scăldându-te,

în viaţa lor voioasă.

E-o primăvară plină de mister

pe câmpuri, în livezi şi prin păduri.

Mă-mpodobesc cu flori de măr.

Tu, verde drag, iar inima îmi furi!

Aud cum vine dragostea

Aud cum creşte visul din zâmbetul tău
asemeni unei flori râzând în soare
şi pe aripa lui unduitoare
îmi culc, în linişte,

obrazul, eu...

Aud cum doarme marea în ochii tăi

şi zbuciumul ţi-l simt, dincolo de culoare.

În ei mă văd o nimfă ce pe zei

îi lasă mereu muţi,

în adorare.

Şi simt, crescând în inima-ţi, speranţa

aşa cum orizontu-n răsărit

face să crească în lumină, viaţa
când braţele la pieptu-ţi m-au primit.