Copacul

Copacul,

fără un cuvânt,

cu ramurile duse-n vânt
veghea în zori

ferestra mea

dar nicio frunză nu avea!
Şi în tristeţea lui solemnă

vedeam statura-aceea demnă
a celui ce,

de vânt bătut,

s-a dăruit fără-un cuvânt!
Şi drept,

aşa cum eu îl ştiu,

în faţa timpului pustiu
ce-n toamnă totul i-a luat,

îl simt puternic, brav bărbat!
Nu plânge

doar se leagănă

şi dorul şi-l tăragănă,
chemând la el,

podoaba-i iară

să-l împresoare-n

primăvară.
Şi-n ochiul de fereastră-albastră,

oglinda

de la casa noastră,
deşi e gol,

neputincios

se vede verde, Făt-Frumos.